Invierea Domnului, mult indragita sarbatoare a calendarului crestin se apropie cu pasi repezi si in acest an de sfarsit de secol si in acelasi timp de mileniu, an providential prin statutul lui de moment de rascruce in istoria bimilenara a civilizatiei crestine; de aproape doua mii de ani, crestinatatea sarbatoreste, comemorand evenimentul unic ce s-a petrecut in mult framantata tara a Palestinei, leaganul istoriei mantuirii noastre, evenimentul ce a schimbat cursul evolutiei societatii umane: invierea lui Cristos.
    Misterul pascal, cuprinzand patima, moartea si invierea lui Cristos, reprezinta dimensiunea interioara, dinamica a credintei crestine. Prin aceasta erau cunoscuti si se evidentiau crestinii Bisericii primitive: aveau o profunda credinta in Invierea Domnului si impreuna cu El in invierea tuturor oamenilor intr-o perspectiva escatologica imediata.
    Sperantele framantatului spirit omenesc, focalizate intr-un unic suvoi de dorinta dupa eternitate si perfectiune, s-au implinit in Dumnezeul-Om Isus Cristos, noul Adam care a restaurat natura omeneasca corupta si supusa mortii prin pacatul primului Adam.
    Caci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. T...t precum in Adam toti mor, tot asa si in Hristos, toti vor invia." (1 Cor. 15, 21. 22).
    Inceput al noii creatiuni, invierea din morti a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Cristos trebuie sa depaseasca simplul cadru comemorativ traditional, implinindu-se in mod tainic in sufletele noastre prin puterea Spiritului. Ce-si are eficacitatea tocmai in contextul invierii, facandu-ne sa traim din noua viata, adeva- rata viata incoruptibila adusa de Cristos.
    Prin Botez, cufundandu-ne cu Hristos in adancurile mortii, inviem impreuna cu El pentru a participa la bucuria zilei a opta a creatiei si prima a noii creatii.
    Caci intr-adevar, noi crestinii trebuie sa traim inca de pe acum viata vesnica. Noi traim cu adevarat in timpuri escatologice, sub auspiciile invierii. Cristos, Dumnezeul nostru, ne-a castigat dreptul de a ne plimba in racoarea diminetii, prin Edenul cel spiritual care este Biserica, udandu-ne picioarele in roua harului si avand posibilitatea de a vorbi cu Tatal. Traim deja ziua vesnica a Spiritului si a luminii, caci natura noastra a fost ridicata in Cristos si asezata pe scaunul de domnie al Parintelui Vesnic.
    Cristos a inviat cu adevarat, caci daca "n-a inviat, zadarnica si credinta voastra" (1 Corinteni 15, 14).
    Sa credem cu adevarat in Invierea Domnului, caci ea este si invierea noastra, sa traim din viata noua adusa de Domnul si sa indraznim a-L imbratisa in gradina mormantului, devenita a invierii, caci "acum nu vom mai auzi acel "Nolli me tangere" - Nu ma atinge (Ioan 20, 17), adresat Mariei Magdalena, ci "Pace voua" (Ioan 20, 21), "Luati Spirit Sfant" (Ioan 20, 22).

                                                                    Gabriel Marian MARINCAS anul III

    Pregatirea pentru Jubileul celor 2000 de ani de la intrarea lui Dumnezeu in lume, il are in centru pe cel pe care noi il celebram, pe lsus Cristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. Dar este imposibil sa-l celebram pe lsus Cristos si Jubileul sau, spune Sfantul Parinte in Tertio Millenio Adveniente, fara sa ne indreptam impreuna cu El, in Spiritul Sfant, spre Dumnezeu, Tatal sau si Tatal nostru (cf.lo.20,17).
    Cristos ne spune in Evanghelia dupa Sf. loan: "De la Tatal am iesit si am venit in lume; acum eu parasesc lumea si ma duc la Tatal" (Io. 16,28). Sub inspiratia Sfantului Spirit, Sfantul Pavel scria Colosenilor: "Toate au fost create In Cristos, in cer si pe pamant (...) toate prin el si pentru el au fost create. El este inaintea tuturor si toate au fiinta in el (...) prin el si pentru el Dumnezeu a vrut sa reconcilieze totul, fie pe pamant, fie in cer." Prin urmare, daca intreaga creatie isi are inceputul si sfarsitul in Cristos, si daca Cristos vine din Tatal si in El se intoarce, inseamna ca noi trebuie sa-l privim pe Tatal ca fiind izvorul si sfarsitul tuturor lucrurilor. lata de ce Sfantul Parinte Papa Ioan Paul al II-lea spune despre viata crestina ca este un "mare pelerinaj spre casa Tatalui" (Tertio Millenio Adveniente nr. 49). Referindu-se la aceasta mare celebrare a lui Cristos, el spune mai departe ca "Jubileul devine astfel un maret act de lauda adus Tatalui."
    Pe acest Tata, lsus a venit sa ni-l faca cunoscut, dorind intr-un mod deosebit sa ne faca cunoscuta tandretea sa paterna. El subliniaza trasaturile Tatalui spunand ca este plin de milostenie (cf. Lc.15, 11-32), daruieste copiilor sai tot ceea ce au nevoie (cf.Mt. 6, 26.32), in mod special darul Spiritului Sfant (cf. Lc.11,13). lsus ne spune ca este indeajuns sa-l recunoastem ca fiind singurul nostru Tata (cf. Mt. 23,9) si ca, prin rugaciunea noastra filiala (cf. Mt. 7. 7-11), noi sa ne punem toata incre- derea in el (cf. Mt. 6, 25-34), cautand sa imitam iubirea sa pentru toti oamenii (cf. Mt. 5, 43-48), fiind astfel intotdeauna pregatiti sa aratam aceeasi milostenie pe care el ne-o arata noua. (cf. Mt. 6, 14; Lc.6, 36).
    Aceste cateva pasaje ale Sfintei Scripturi ne pot ajuta sa fim mai sensibili la misterul paternitatii lui Dumnezeu; este vorba despre o paternitate unica care nu poate fi comparata cu paternitatea terestra pe care noi o experimentam. Astfel nici un om nu merita numele de tata precum Dumnezeu, Tatal lui lsus Cristos, in care paternitatea se identifica cu insasi fiinta sa. Niciodata un om nu poate sa fie tata intr-un sens absolut, numai tata si tata in intregime. Un tata uman este el insusi fiul cuiva, in timp ce Dumnezeu este Tatal nenascut, Originea fara origine, Dumnezeu ca si principiu absolut. Fiu al unui alt tata uman, un tata terestru are si relatii laterale: el poate avea frati si surori, prieteni, dar mai inainte de toate o sotie care impartaseste impreuna cu el rolul de a fi creatori impreuna cu insusi Creatorul. In plus, el nu procreaza prin intreaga sa fiinta, prin intreaga sa viata, precum Tatal ceresc il naste pe Fiul in vesnicie , ci el devine Tata in timp, la un moment dat, fapt prin care el poate sa aiba mai multi copii prin acte succesive. El poate sa se ocupe de lucruri multiple care nu privesc de loc paternitatea sa. El ar putea sa devina chiar contrariul unui tata care da viata: un ucigas. Aceste lucruri se pot afirma deoarece, el exista inainte de a fi tata, si deci, ar exista posibilitatea nici sa nu devina tata. Daca totusi el devine tata,el exerseaza o paternitate printr-o impu- ternicire, care este data de catre Creatorul insusi. Astfel omul este o persoana inainte de-a fi tata, pe cand Dumnezeu este Tata in insasi actul existentei sale, ca si prima Persoana dumnezeiasca. Un asemenea Tata nu are seaman, paternitatea sa este un mister de nepatruns. Numai el are deci dreptul absolut la titlul de Tata: "Nu numiti pe nimeni Tatal vostru pe pamant. (Mt. 23,9)’’.
    Acest Tata vesnic ni s-a facut cunoscut noua in Isus Cristos, prin care ni s-a daruit noua in plinatatea dumnezeirii sale, astfel incat sa putem deveni in El copii adoptivi ai Tatalui, niste copii care pot sa strige, "prin Spiritul Sfant care ni s-a dat’’ (Rom. 5,5) <Abba! Tata! > (Rom.8,16; Gal. 4,7).

                                                                                                Pr. Anton CRISAN

    "Tata, ma abandonez Tie, fa din mine ceea ce iti place; iti multumesc pentru tot ce vei face cu mine, accept si doresc cu iubire orice imi vei cere, cu conditia ca vointa Ta sa se implineasca in mine si in toate creaturile Tale. O, Dumne- zeule, eu nu doresc nimic altceva! Imi pun sufletul in mainile Tale, Ti-l daruiesc Tie Doamne cu toata iubirea inimii mele. Aceasta pentru ca te iubesc. Este o necesitate a iubirii mele de a ma darui, de a ma preda in mainile Tale fara nici o rezerva, cu o infinita incredere, caci Tu esti Tatal meu! "

        "Iar Eu, când ma voi înalta de pe pamânt, îi voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12,32)

    Cand studiaza misterul intruparii, sfantul Toma arata ca nu poate fi un alt motiv pe deplin suficient pentru care Dumnezeu s-a intrupat decat iubirea si bunatatea Lui. Chiar daca intr-adevar s-a intrupat pentru a-l mantui pe om, acest motiv nu l-a obligat pe Dumnezeu sa se intrupeze. Cu alte cuvinte se subliniaza gratuitatea intruparii. De altfel sfantul Toma da mai multe motive pentru care Dumnezeu a vrut sa se faca om: primul fiind comunicarea bunatatii Lui. Se subliniaza dupa aceea indreptarea oamenilor spre bine prin credinta, speranta si iubire: intr-adevar oamenii sunt ajutati prin misterul intruparii sa fie mai tare in credinta, sa creasca in speranta si sa iubeasca mai mult pe Dumnezeu si pe aproapele. Gasesc in invatatura si viata lui Cristos un exemplu si un ajutor pentru toata viata lor. Aceasta orientare spre viata vesnica cere o indepartare de rau: Cristos il invata pe om sa nu-l urmeze pe diavol, sa nu pacatuiasca, sa nu se sprijine pe forte proprii si sa lupte impotriva mandriei. Ultimul motiv, cel care dupa Sfanta Scriptura l-a determinat pe Dumnezeu sa se faca trup, este cel de a-l elibera pe om de pacat. Astfel misterul intruparii inseamna mai mult decat necesitatea pentru om de a fi mantuit. Remediul, adica iubirea infinita a lui Cristos, depaseste masura tuturor pacatelor, care, oricat de mari ar fi, sunt totusi limitate, pentru ca nimic din ceea ce face omul nu poate avea o valoare infinita fara harul lui Dumnezeu.
    Misterul Rascumpararii trebuie vazut in acest context al iubirii gratuite a lui Dumnezeu pentru noi. Necesitatea crucii nu este una absoluta. Mantuitorul nostru nu a fost nevoit dintr-o necesitate absoluta sa moara pe cruce: Dumnezeu a ales in mod liber acest mod pentru a ne mantui, subliniind astfel gratuitatea iubirii Lui. "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai". Asa a vorbit Cristos, asa si a facut! Nu putem reduce misterul crucii la necesitatea noastra de a fi eliberati de pacat. Desigur Cristos ne-a mantuit prin cruce. Dar a si dovedit o iubire care depaseste cu mult simpla rascumparare. Departe de a diminua misterul crucii, aratam atunci mai mult toate bogatiile iubirii dumnezeiesti cuprinse in el. Misterul crucii nu se poate reduce la o chestiune de dreptate pentru ca Dumnezeu a platit mai mult decat este necesar...
    S-a subliniat ca Dumnezeu a vrut sa ne comunice bunatatea Lui prin misterul intruparii si prin misterul Rascumparii. Dar ce inseamna a comunica bunatatea? Nu poate fi vorba de a da ceva material, ci de a atrage. Dumnezeu ne comunica bunatatea Lui atragandu-ne la El si facandu-ne partasi de bunatatea Lui, fara sa piarda nimic si fara sa fie schimbat in ceea ce este El. Iata ce se intampla pe cruce: "Iar Eu, cand ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12,32). Dumnezeu ne atrage la El prin misterul crucii. Nu exista o alta posibilitate de a ajunge la viata vesnica decat misterul crucii, adica misterul jertfei libere a lui Cristos. Intr-adevar Cristos este Calea (vezi Ioan 14,6). In acest sens descoperim ca raspunsul nostru la aceasta atractie implica o deschidere fata de aproapele. Cum am putea sa primim bunatatea lui Dumnezeu fara sa-o comunicam. Cel care doreste sa pastreze pentru el singur darurile lui Dumnezeu, le pierde automat. Cel care nu comunica celorlalti bunatatea lui Dumnezeu, adica care nu este prin viata lui un instrument al atractiei lui Dumnezeu asupra oricarui om, se inchide fata de aceasta bunatate.
    Aici se intelege in profunzime sensul postului: intram in aceasta miscare spre Dumnezeu. Mai bine spus il lasam pe Tatal sa ne atraga prin Fiul si in Spiritul Sfant. Suntem chemati sa participam la bunatatea lui Dumnezeu. Acest fapt cere de la noi un raspuns concret la initiativa lui Dumnezeu, si anume in primul rand o crestere in credinta, speranta si iubire. Dar Dumnezeu asteapta de la noi si o viata cu totul conforma cu iubirea Lui, o viata conforma cu viata si jertfa lui Cristos, adica cu Evanghelia. Cere in consecinta o indepartare de pacat prin cainta si spovada. Eforturile pe care le facem au sens numai in masura in care ne fac sa lasam tot ce ne retine sa mergem dupa Mielul lui Dumnezeu. Sensul renuntarii se afla in atractia de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte renuntarea este iubirea ordonata. Iata la ce ne cheama Dumnezeu si ne invita Biserica in acest timp de pregatire pentru marea sarbatoare a invierii Mantuitorului nostru. Dumnezeu sa binecuvinteze acest timp privilegiat, sa ne faca partasi la bunatatea Lui si pe care sa-o comunicam tuturor celor din jur.

    - Cine zic oamenii ca sunt ?
    Asa i-a intrebat odata Mantuitorul, care n-avea lipsa de votul nimanui, pe apostoli...
    -Dar voi ce ziceti ?
     Si Petru a raspuns:
     -Tu esti Cristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu.
    Daca ai risca si tu cateodata sa intrebi, ca si Mantuitorul, pe fiii tai sufletesti: Cine ma ziceti ca sunt?, putea-vor raspunde cu toata sinceritatea: Tu esti un alt Hristos.
    Caci nu vei fi ajuns la inaltimea chemarii tale de preot, decat atunci cand lumea te va confunda cu Hristos.
    Cerceteaza-ti prin urmare sufletul si vezi intrucat esti asemenea Lui ? Intrucat te silesti ca figura Hristosului, citit si studiat in Evanghelii, vazut spanzurat pe rastignirea bisericii tale parohiale, sau jertfit sub degetele tale pe altar, sa se imprime, daca e nevoie cu violenta ,in sufletul tau ?
    Fiii tai sufletesti numai atunci vor gusta prin tine binefacerile mantuirii, cand te vor confuda cu Evanghelia, pe care le-o citesti, cu cuminecatura cu care-i cumineci, sau cu rastignirea la care se inchina. Valoarea ta ca preot e direct proportionala cu gradul de asemanare cu Cristos.
    Aceasta asemanare, cum bine stii, nu o face nici reverenda, chiar daca e purtata in toate zilele, nici odajdiile, fie cat de frumoase, imbracate in fiecare Duminica, nici anumita tinuta sociala, ci o face ceea ce e in interiorul tau: convingerile profunde, virtutile insusite, spiritul nou, care da viata. Nu esti asemenea lui Cristos nici atunci, cand predici mai mult si mai bine ca oricine, celebrezi Sf. Liturghie in fiecare zi, faci cateheza regulat si savarsesti oricat de multe slujbe, caci toate acestea pot reprezenta doar fatada exterioara a sufletului tau. Si Isus, care patrunde pana in strafundul sufletului tau, ar avea, poate, dreptul sa te infrunte cu "valurile’’ asvarlite impotriva fariseilor... morminte spoite.
    Cand ai sanatate, minte si omenie, poti implini orice slujba ca orice slujbas; dar ca sa nu fii un simplu simbrias, ai lipsa de ceva mai mult decat sanatatea, pe care o poti folosi sa profanezi trupul lui Cristos, de ceva mai mult decat mintea, care poate fi paravan luminii lui Cristos, de ceva mai mult decat omenia, care poate fi piedica dumnezeirii lui Cristos.
    Cerceteaza-te si vezi: Daca sanatatea si puterea ta de munca s-a contopit in puterea dumnezeiasca a lui Isus: daca mintea ta s-a dizolvat in adevarul etern al Evangheliei si daca omenia ta s-a transfor- mat in instrumentul dumnezeirii lui Isus?
Daca poti raspunde "da", esti un alt Cristos.
                                                                                                                   Pr. Nicolae Pura

    Un rezumat al credintei crestine ar fi: Isus Cristos a murit pe cruce pentru rascumpararea noastra din pacat, dupa care a inviat a treia zi in toata slava Sa dumnezeiasca. Aceste evenimente le serbam in timpul Sarbatorii Pastilor. Vom face o incursiune in timp sa vedem ce a fost in vremurile de demult aceasta sarbatoare si cum s-a dezvoltat ea ajungand la forma si semnificatia de azi.
    Pe vremea cand poporul lui Israel era in Egipt si chiar inainte existau doua sarbatori separate, una in care se jertfea lui Dumnezeu un miel nou nascut de parte barbateasca, fara defecte, in asa fel incat sa nu i se zdrobeasca nici un os. Aceasta sarbatoare se chema chag laYahwe - Sarbatoarea Domnului, si se sarbatorea timp de sapte zile. Aceasta era o sarbatoare specifica popoarelor de pastori nomazi. Cea de-a doua sarbatoare era una agricola, si se chema chag hammatoth - Sarbatoarea Azimelor, in care, timp de sapte zile se mancau numai azime. Aceasta era o sarbatoare specifica popoarelor sedentare, care se ocupau cu agricultura si a fost asimilata de evrei la venirea lor in Tara Canaanului, inainte de a pleca in Egipt si generalizata aici. Amandoua sarbatorile erau o multumire adusa lui Dumnezeu, una pentru fertilitatea turme- lor si alta pentru fertilitatea ogoarelor.
    La iesirea poporului evreu din robia egipteana aceste doua sarbatori se celebreaza impreuna, inceputul celebrarii fiind in a 14-a zi din luna Abib, ulterior denumita Nisan. Inca nu se contopesc total, fiecare pastrandu-si partea exterioara intacta. Se schimba insa semnificatia spirituala. Pastele, de la ebraicul pesach - a trece, indica trecerea ingerului mortii prin Egipt la miezul noptii si crutarea primilor nascuti din Israel. In acel timp sarbatoarea avea un caracter familial. In centrul ei statea jertfirea si consumarea in picioare a mielului cu azime, de catre fiecare familie separat.
    Odata cu unificarea triburilor israelite de catre David, sarbatoarea devine nationala, desfasurandu-se in jurul Templului de la Ierusalim. In robia babilo- nica sarbatoarea nu a mai fost celebrata din cauza distrugerii Templului. Dupa reconstruirea Templului, pe vremea reformelor religioase conduse de Ezdra si Neemia, sarbatoarea se reinstituie.
    Pe vremea cand a trait Isus stim ca sarbatoarea se desfasura astfel: in seara zilei de 14 Nisan (sfarsitul lunii martie si inceputul lunii aprilie), membrii familiei se spalau pe maini si pe picioare, si se asezau pe jos stand sprijiniti pe cotul stang. Capul familiei binecuvinteaza masa traditionala formata din mancaruri specifice: mielul fript, paine nedospita, un sos amar si 4 pahare cu vin. In timp ce se consuma aceste alimente, se reamin- teste cum stramosii au iesit din robia egipteana, si se canta prima parte din "Imnul cel mare" (Psalmii 113 si 114), iar la sfarsit, dupa ce se binecuvinteaza si ultimul pahar cu vin, se canta a doua parte din "Imnul cel mare" (Ps. 115 si 116).
    Aceasta sarbatoare este o cina in cadrul familiei, exact ceea ce au savarsit apostolii impreuna cu Isus Cristos la Cina cea de Taina. Cristos este capul "noii familii". Astfel putem sa ne inchipuim mai usor cum Isus a spalat picioarele apostolilor: "a turnat apa intr-un vas de spalat si a inceput a spala picioarele ucenicilor si a le sterge cu stergarul cu care era incins." (Io. 13,4-5); cum s-a aplecat Sfantul Ioan la pieptul lui Isus, asezati fiind dupa obisnuinta, cum am vazut mai sus: "Si rezemandu-se ucenicul acela pe pieptul lui Isus, ii zise: Doamne cine este?"(Io. 13,25); si cum a intins Iuda odata cu Isus azima in sosul cu ierburi amare: "Iar el raspunzand, zise: Cel ce intinge cu mine mana in blid, acela ma va vinde." (Mt. 26, 23); cum au cantat psalmii lui Dumnezeu inainte de a pleca spre Gradina Maslinilor: "Si dupa ce cantara laude, mersera la muntele Maslinilor." (Mt. 26, 30).
    O importanta mare o are si faptul ca Liturgia crestina a primului veac a constat tocmai in aceste binecuvantari a painii si a vinului (Mat. 26,26-28), Sfantul Pavel spunand: "Paharul Binecuvantarii, pe care-l binecuvantam nu este oare impartasirea sangelui lui Cristos? Painea pe care o frangem nu este oare impartasirea trupului lui Cristos?" (1 Cor. 10,16).
    De la sacrificiul sangeros al nomazilor la moartea lui Cristos, trecand prin Pastele istoric al evreilor, exista o continuitate si o desavarsire. In moartea lui Cristos, inviat de Tatal sau, sensul profund al sacrificiului se descopera: puterile mortii sunt invinse. Sa renuntam la tot ceea ce ne-ar putea departa de Cel Inviat si sa ne lasam condusi de acesta spre Tatal, Cel ce Este, pentru ca dupa ce vom trece la cele vesnice sa putem celebra impreuna cu tot universul Liturghia Cereasca, Pastele cel Vesnic.

                                                                                            Razvan Mihai OPRISA, anul II

    Si totusi Liturghia e Liturghie!
    Ti se intampla de multe ori sa parti- cipi la Sfanta Liturghie si sa observi la cei din jurul tau fel de fel de practici, gesturi si obiceiuri care, de la o vreme, incep sa te puna pe ginduri.
    Vezi ca a inceput Liturghia, preotul e la altar si cativa "credinciosi’’ se roaga de zor rozarul, mediteaza profund Calea Crucii sau cronometeaza predica parintelui X.
    Incerci sa te reculegi, sa participi la Liturghie asa cum ar trebui, dar vezi ca, pe parcurs, mai vin si alti oameni, se plimba, aprind lumanari, fac un numar record de cruci. Ba se si impartasesc, desi au venit dupa Consacrare. Simti ca-ti creste tensiunea arteriala, mai ales ca-ti aduci aminte de faptul ca preotul a tinut mai multe predici despre Liturghie. Cu siguranta se gasesc unii care sa-ti spuna ca nu e cazul sa rationezi pe aceasta tema, argumentand ca nu te duci la Biserica pentru a-i observa si critica pe cei din jur. Dar stai si te gandesti ca e momentul sa analizezi problema si, daca e cazul, sa dai unele explicatii.
    Multa lume nu reuseste sa participe la Liturghie asa cum se cuvine pentru ca nu intelege ce se intampla. Trebuie sa se aseze, sa se ridice, sa faca mereu ceva.
    Dar sunt multi altii care nu inteleg, sau nu vreau sa inteleaga, diferenta intre rugaciunea publica - Liturghia -, si cea privata - Rozar, Paraclis etc.- si locul pe care fiecare il ocupa in viata noastra.
    E clar ca suntem legati de rugaciu- nea individuala, pe care fiecare o practica in felul lui. Durata, ritmul, intensitatea, locul, difera de la persoana la persoana. Insa il adoram pe Dumnezeu nu doar individual, ci si in comunitate, acest lucru insemnand ca ne intalnim si cooperam in mod activ.
    Trebuie inteles bine acest lucru, desi unora le vine greu sa renunte la practicile obisnuite. Cind se cere o anumita participare activa din partea lor, nu mai gasesc timp pentru rugaciunile lor, care inseamna atat de mult pentru ei.
    Se ajunge astfel la o solutie de ,,compromis’’: Isi recita rugaciunile in timpul Liturghiei, indeplinind astfel obligatia de a participa la oficiul Divin. Cu toata stradania lor, aceasta participare nu e deplina.
    Trebuie sa se faca o ierarhizare a importantei rugaciunilor. O Sfanta Liturghie are valoare cu mult mai mare decat mai multe decade de Rozar sau meditatii ale Caii Crucii. Si spunand acest lucru nu atentez cu nimic la valoarea acestor rugaciuni particulare. Cu tot respectul pentru ele, trebuie privite ca fiind mai putin importante decat Jertfa Euharistica.
    Solutii sunt multe, pentru cel ce vrea cu adevarat sa asculte de Biserica.
Inainte sau dupa Liturghie, in tot restul zilei, in biserica sau acasa, cel ce iubeste Rozarul are suficient timp si liniste s-o bucure pe Maicuta Sfanta cu aceasta rugaciune atat de draga Ei.
    Participand cum se cuvine la Liturghie, venind la timp, folosind restul zilei pentru rugaciunea personala, crestinul poate spune seara: ,,
    Cu pace, asa ma voi culca si voi dormi, ca tu Doamne, indeosebi intru nadejde m-ai asezat’’ (Psalm. 4,8) ...
    Cine are urechi de auzit, sa auda...
                                                                                                        Titus SAS, anul I

    Fiecare dintre locuitorii unei tari tin sa-si promoveze valorile nationale, de la cele traditional-istorice pana la cele economico-sociale. Cate o data ma intreb si eu ca omul, oare noi romanii facem la fel? Desi suntem in plina criza economica, se importa foarte mult si orice. Intr-o astfel de situatie nu e de mirare ca, de unde, de neunde, noi romanii ne-am trezit ca pe 14 februarie "sarbatorim" Valentines’s Day sau Ziua Indragostitilor. Suna romantic, a aparut numai bine pentru ca astazi se poar- ta, dar sa vedem daca va fi cu happy end?
    Cine este importatorul? Cine ni-le comercializeaza? Cine da sfoara-n tara unor astfel de festivaluri? Nu stiu exact, dar mass-media, de obicei, prezinta multe reclame, spoturi publicitare, organizeaza festivaluri pentru tineret care bineinteles isi ating scopul, adica au priza la public.
    Anual numarul participantilor la aceasta serbare a Zilei Indragostitilor creste, la inceput participa doar cei tineri, apoi adultii, in cele din urma si cei in varsta. Asfel, extinzandu-se, bineinteles ca se diversifica si posibilitatile in care aceasta zi poate fi epuizata. Fiind "doar o zi" atunci trebuie traita din plin. Ideile nu se lasa asteptate, spre exemplu:
    - Comercializarea unor produse cu aspect corespunzator festivalului care este in asteptare;
    - Oficierea casatoriei pentru o zi.
     - Petreceri intr-un cerc restrans, intim sau intr-un alt ambient, zgomotos specific unei discoteci.
    Care este scopul acestei "sarbatori"? In general ar fi urmatorul:
    Moment propice pentru a-ti arata dragostea fata de partener, o ocazie de a petrece acea zi impreuna, intim, incluzand si aspectele romantice. O zi in care cei ce se iubesc se simt respectati, o zi in care sensibilitatii i se acorda o atentie mai deosebita. Toti cei ce au serbat aceasta zi s-au intrebat ori au cautat undeva informatii despre originea autentica a acestei "sarbatori" cu caracter afectiv, emotiv. Daca nu si-au pus intrebari in acest sens, n-as vrea sa cred ca au facut-o din indiferenta sau ignoranta,
    Spun aceasta pentru ca ziua Sf. Valentin sau asa zisa "Zi a Indragostitilor" nu este altceva decat o serbare contrafacuta, cat se poate de denaturata, cu caracter ostentativ in ceea ce priveste sentimentalismul, raportul privat intre persoane.
Sf. Valentin a fost un preot martirizat in chinuri atroce la 14 februarie 270, sub imparatul Aurelian ,pentru motivul ca a combatut orgiile sexuale legate de cultul zeului Faunus Lupercus, zeul lup ocrotitor al cirezilor, sarbatorit intr-o grota la asa numitele ’lupercalii’’, (ziua intrarii lupilor in calduri). Vazand acum de fapt ce a vrut Sf. Valentin sa combata, mi se pare contradictoriu, paradoxal cum a ajuns patron al unor astfel de acte imorale.
    Din punct de vedere crestin este o profanare a memoriei unui martir si a virtutii castitatii, pe care acest sfant a practicat-o (pentru faptul ca a indemnat pe cei tineri sa se opuna unor astfel de acte indecente, pentru ca le condamna, a fost martirizat). Acesta este un prim argument fals pe care este intemeiata "sarbatoarea".
    Un alt punct sensibil si instabil este "casatoria pentru o zi" oficiata prin discoteci, tramvaie, autobuze de catre persoane incompetente, care nu fac altceva decat sa desacralizeze Sacramentul Casatoriei. Pentru un crestin, casatoria nu este o joaca si nu poate fi diminuata de sensul profund pe care il are in Biserica si rolul ei in viata de familie.
Sunt lucruri pe seama carora nu putem glumi, nu le putem reduce la anumite semnificatii neinsemnate.
    Casatoria din punctul de vedere al Bisericii este un sacrament, si cei ce se unesc sub acesta sunt legati pe viata sa traiasca alaturi. Este ceva bine definit si isi are rolul sau. Deci moral vorbind este imorala rasturnarea valorii sacre a unui sacrament instituit de catre Isus Cristos. In consecinta nici un crestin nu se poate numi "casatorit pe o zi’’, precum o zi, nu este suficienta ca sa-ti poti arata iubirea fata de persoana draga.
    Nu am nimic cu cei ce se iubesc, dimpotriva e un lucru bun, dar cred ca iubirea ar trebuie aratata zilnic si (continuare din pagina 7) sarbatorita in inima fiecaruia, iar daca iubirea dainuie, atunci ziua in care am putea sa ne o sarbatorim si manifesta in mod public este ziua casatoriei.
    Cand ma refer la iubire nu reduc totul imediat doar la aspectul sensibil (stare de exaltare) sau la daruirea sexuala ca rod al acestui sentiment.
    Iubirea o percep intr-un sens mai larg, adica implica si o parte sensibila, si in cadrul casatoriei - daruirea trupeasca. Totul se concretizeaza intr-o relatie reciproca bazata pe respect intre cele doua persoane.
    Iar daca noi romanii credem ca ducem lipsa de momente in care sa ne aratam sentimentele fata de o persoana indragita in limitele normale ale moralitatii si in buna randuiala cu momentele decisive ale vietii noastre, ne inselam.
    Nu trebuie decat sa ma refer la semnificatia martisorului, Ziua Femeii.
    Legat de Sfantul Valentin, in traditia noastra romaneasca exista o zi in care se sarbatoreste tot o manifestare a iubirii dintre doua persoane, dar in anumite limite date si anume Dragobetele, zi in care, de obicei, se stabileau logodnele.
    Asadar, sa nu ne mai lasam influen- tati de informatiile mass-mediei, pentru ca noi avem datoria sa vrem sa stim adevarul despre un lucru caruia i se face reclama. Pentru a afla adevarul trebuie sa-l cautam, sa intrebam, sa nu ne multumim cu lucrurile asa cum sunt deoarece nu de putine ori suntem indusi in eroare.
                                                                                        Alexandru PLOSTINARU, anul I